M-am gândit mult cum să încep această prezentare. Am căutat o formulă perfectă, dar până la urmă am închis ochii și am decis să scriu. Sincer. Adevărat. Așa cum sunt.
M-am născut într-o zi de marți, 14 iunie 1988, în micul oraș Cupcini, județul Edineț, în nordul Republicii Moldova. Nu știu dacă ziua, ora sau locul nașterii mele poartă vreo simbolistică norocoasă, dar știu că viața, așa cum mi-a fost dată, a venit cu multe încercări. Le-am întâmpinat mereu cu fruntea sus, și adesea… cu tocurile în picioare.
Rădăcini adânci și libertate cât o pădure
Când aveam șase ani, părinții mei au decis să se mute la țară, în satul Terebna. Acolo am continuat grădinița, apoi am început școala. A fost o perioadă frumoasă, formativă, în care natura a devenit parte din ființa mea.
Am crescut într-o căsuță mică, la marginea unei păduri. Acolo am învățat ce înseamnă libertatea — plimbându-mă printre copaci, citind la umbra lor, visând în poieni, ascultând liniștea. Natura a fost prima mea sursă de inspirație. Cred cu tărie că oamenii care cresc aproape de pământ și de ritmurile lui capătă un simț artistic profund. Mulți scriitori, pictori sau gânditori mari s-au născut în sat, nu în zgomotul orașului.
Desprinderea timpurie și promisiunea unui vis
La 13 ani, am trăit o ruptură dureroasă: mama a plecat la muncă în străinătate. Era un sacrificiu făcut pentru noi, pe care l-am înțeles mai bine abia mai târziu. Am devenit, fără să știu atunci, unul dintre copiii numiți mai târziu „orfani albi”. Însă în loc să mă prăbușesc, am ales să transform această absență într-un motor. Am devenit ambițioasă. Hotărâtă. Matură prea devreme, poate, dar cu o claritate rară: aveam să construiesc ceva frumos din viața mea.
Am absolvit gimnaziul din Terebna cu rezultate bune și cu profesori care mi-au insuflat pasiunea pentru cuvânt, scenă și artă. La finalul clasei a IX-a, am luat o decizie care avea să-mi schimbe destinul: să plec în România, împreună cu o colegă, pentru a-mi continua studiile.
România: primii pași spre mine însămi
Liceul l-am urmat la Colegiul Național „Grigore Ghica” din Dorohoi, o perioadă pe care o consider una dintre cele mai frumoase din viața mea. Acolo mi-am descoperit înclinațiile artistice: am publicat poezii și recenzii în revista școlii, am urcat pe scenă în piese de teatru, am cochetat cu modelingul și am început să scriu despre lume și despre mine.
Jurnalismul: între vocație și profesie
În 2012 am absolvit Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Anii de facultate au fost plini de efervescență, căutări și descoperiri. Printre cele mai dragi experiențe a fost colaborarea cu redacția Radio Nord Est (2009–2010) și activitatea de reporter-fotoreporter pentru CuzaNet, agenția de presă a Universității.
Italia: un nou acasă
După terminarea studiilor, m-am stabilit în Italia, în orașul Vigevano, aproape de Milano, alături de părinții mei și de fetița mea, Jessica, născută în toamna anului 2010. Deși schimbarea a fost mare, adaptarea a fost firească. Mă obișnuisem deja cu mobilitatea, cu drumurile și începuturile.
În Italia am continuat activitatea jurnalistică. Am avut colaborări cu publicații românești: Actualitatea Magazin (2013–2015), iar mai târziu Senior Editor la Blasting News România (2015–2016).
M-am integrat ușor în cultura italiană, pe care o admir pentru estetica ei, pentru respectul față de frumos și pentru felul în care oamenii își trăiesc viața cu o anume delicatețe artistică.
Între răni și vindecare, între luptă și eleganță
Anii trăiți departe de casă au venit cu multe provocări, dar și cu lecții prețioase. Am învățat că dorul nu se vindecă niciodată complet, dar poate fi îmblânzit cu recunoștință și iubire.
Mi-am găsit echilibrul într-un moment în care credeam că m-am pierdut. M-am regăsit pe mine — femeia, mama, scriitoarea, jurnalista, omul care visează și construiește cu sens.
Am învățat că perfecțiunea nu există. Că viața este o succesiune de alegeri și întâmplări. Că și greșelile ne definesc. Și că, dacă știi să te ridici, fiecare cădere devine lecție.
Un gând de final
Mă ghidez după un principiu simplu, dar esențial:
„Oricât de greu ar fi, continuă să mergi mai departe.”
Și nu pot uita niciodată urarea primei mele învățătoare:
„Îți doresc să atingi apogeul.”
Această frază mi-a devenit busolă. Am luptat pentru acel apogeu, în forma lui unică pentru mine — echilibru, sens, frumusețe interioară și libertatea de a trăi cu eleganță.
În ultimii zece ani am cunoscut oameni minunați, am crescut, am visat, am pierdut și am câștigat. Dar cel mai important, am învățat să fiu bine cu mine. Să mă bucur de ce sunt.
Cu stil. Cu grație. Cu adevăr.
Liudmila Carta
